Cladiri semete inaltandu-se, acoperisuri care te indeamna parca sa privesti spre cer si sa lasi viata cu grijile ei cu tot ca si cum ai lasa parterul si etajele inferioare spre a urca mai sus, mereu mai sus, cum le-ai lasa altuia care vine dupa tine. Resimti timpurile trecute? Ochii aceeia stinsi care privesc doar zarea, care privesc apusul, acea privire ingrijorata parca asteptand pe cineva care intarzie sa apara, acea privire care ne invata fara pretenti sa intelegem sobrietatea. Si timpul va apune peste cele ce sunt scrise... e doar un cantec ce-l mai am in minte. Fericirea care mi-a mai ramas. Astern un ultim vers in noaptea rece, pustiita. Edoar un singur glas... luna se joaca cu blanda mea privire, se strecoara usor in mintea mea vibrand, vreau sa raman asa doar eu cu ea, impartasind si savurand aromele acelor timpuri de mult trecute, ale unor vremuri fara zarva spermarketurilor, fara graba sau stress, fara permanenta schimbare.
Gandul imi zboara la banca din parc unde adesea mergeam pe inserat in linistea seri sa ascult fosnetul copacilor, strigatele ascutite ale pasarilor. Visez la alte zile, alte timpuri. Iata ca s-au dus. Au ramas doar amintiri. Serile de vara cand copii fiind uitam sa mai intram in casa. Pentru ce privim in urma, de ce vrem sa intoarcem timpul, zilele acelea au apus de mult. Prezentul conteaza acu, clipele prezente. Acum serios, lasa trecutul. Chiar nu vreau sa ma intorc, imi aduc aminte cu drag dar totul e tacere.
Multe femei spun ca nu pot avea incredere in barbati. Toti sunt la fel, o apa si un pamant. Nu ar baga mana in foc nici pentru sotul sau iubitul lor. Daca e asa, ce sens are sa ne mai avantam in teribila ,,excursie" prin labirintul relatiei, al iubiri? Iubirea nu moare si nici sufletul nu se ofileste oricate furtuni ar trece peste el. Este nevoie de o singura privire de un sungur gest si revine la viata oricat de mort ar fi. Un zambet si pulsul creste, fluturii se agita si se agita mereu mai mult, mai intens pentru a ne da senzatia ca acum, acum este momentul si nu altul, acum se intampla minunea, timpul sta in loc si noi devenim unul singur. Comtopirea a doua trupuri, doua suflete pereche. M-am pierdut printre randuri si ideei. Stiu ca iti place sa imi citesti gandurile. Aleg mereu clipa de seara cand intunericul se lupta cu lumina pentru a o birui, acest moment il aleg mereu pentru a scrie, pentru a asterne pe hartie gandul meu. Noaptea are ceva... e momentul in care imbratisarile sunt mai calde, sarutarile sunt mai fermecatoare, mai profunde. Dincolo de cotidian sunt ei, cei care isi soptesc noapte buna si adorm imbratisati in vesnicie. Dar nu, inca nu vreau sa dorm. Vreau sa ma imbat cu toate gandurile si simturile sa amorteasca, vreau sa traiesc iubirea ta. Nu vreau decat sa scriu totul si apoi sa imi asez obrazul pe o perna moale pentru a aluneca in somnul cel lipsit de vise. Oare exista pe lume o persoana care sa stie sa imi spuna noapte buna asa cum numai tu sti sa o faci? As vrea sa am raspunsuri, sa pot spune ca asa e bine si asa nu este bine. Uneori avem de ales, dar daca alegerea e gresita, daca am ales gresit? Acesta este riscul pe care trebuie sa ni-l asumam. Nu putem sti ce va fi maine. Dar cred ca putem face alegerea corecta... Ma retrag acum... am scris prea mult, e prea tarziu
De ce toate tipurile trecute sunt perfecte ?
Al vostru, Krys
